Dusmanul

Motto: "Cinismul de orice fel este o mască pentru neputinţa de adaptare - pe scurt, un fel de impotenţă şi a dispreţui orice fel de efort este cel mai mare efort." (John Fowles)

Mizantropia. Caracterizeaza eficient un anumit mod de viata si dorinta de detasare pe care ne-o dorim uneori cu totii. Rezolva orice fel de probleme de ordin social prin faptul ca le distruge aproape in totalitate, concomitent cu relatiile sociale pasagere. Reduce la un nivel bazal, minimal, orice forma de contact uman si elibereaza omul de povara responsabilitatilor fata de celalalt. Pare calea perfecta de urmat, nu? Rezolva cam toate problemele si face lumina. Ei, oare asa sa fie?
Si daca avea dreptate domnul pe care l-am citat in motto, totusi? Si daca ascuns in mizantropie sta tocmai esecul pe care l-am resimtit in relatia cu oamenii? E o ora foarte tarzie din noapte si ascult ceva destul de obscur. In mod normal, dispretul fata de oameni ar trebui sa fie exacerbat.
Dar uite ca nu e asa. Sunt gata sa recunosc spasit ca ceea ce ma caracterizeaza, lepra care am devenit, nu e altceva decat neputinta de a fi o non-lepra si de a ma atasa. Spun aceste cuvinte cu glasul cancerosului in metastaza, al incurabilului care nu-si mai doreste decat doza de morfina. Pentru mine nu mai este probabil scapare decat intr-o eventuala, improbabila, minune. Una sub o deghizare umana. Putin probabil.
Insa dusmanul pe care il infieram, acea figura fantomatica pe seama careia punem toate esecurile pe care le-am inghitit nu suntem altceva decat noi. Simptomele delegarii responsabilitatii se afla adanc sadite in noi si ies la suprafata de fiecare data cand ne aflam in fata inefabilului esec.
Dusmanul suntem noi. Din porii pielii noastre, de din fata ochilor, desprins de retina, iesind dintre dinti, expirat, scuipat si expectorat. El e. Adica eu. Adica tu pentru tine. Senin, seren, se plimba prin fata noastra si arata cu degetul catre ceilalti. "Numai altii-s vinovati."
Nici macar autoflagelarea nu mai are efect. Nici ea nu ne mai poate pune pe calea adevarului. Manipulati de noi insine, de acel alEX personal, ne insinuam in fiecare zi in cotidian, in greselile noastre mici, inerente naturii actuale.
Sortiti sa orbecaim letargic, in stare de adormire, pentru tot restul vietii noastre? Nu stiu raspunsul la aceasta intrebare, sunt doar convins ca eu am pleoapele lipite, sudate intr-un mod alambicat si pentru totdeauna de neinvins.
Ma inclin.
=Scuze pentru calitatea postului.=