In primul rand, trebuie sa va intreb ceva. O intrebare al carei raspuns il cunosc deja, fara probleme. Dragilor, sunt foarte curios sa va vad cum aprobati cand va voi intreba "Ati reusit vreodata sa ajungeti intr-o stare cathartica, in care absolut toate toate lucrusoarele din jurul vostru pareau ca emana mireasma de trandafir rosu?"
Bineinteles ca da, e evident. Este vorba despre una din acele situatii cand zarurile cad perfect si totul e minunat. Rara avis o astfel de zi, dar nu imposibila, pana acum sunt convins ca ati experimentat asta.
Va spuneam intr-o zi, mai demult, despre retelele de amintiri si angoasa ce se tes in jurul nostru, ne inconjoara si ne-au prins de mult in capcana. Sunt emise din interiorul nostru si s-au legat de fiecare aspect al vietii noastre cotidiene. Si in orice culoare, recunosti o amintire frumoasa si durerea pierderii ei, orice lucru din casa iti aminteste de cineva, fumul tigarii parca iti povesteste despre ce ai vazut prin el in trecut, ramasite ale isteriei dintr-un trecut care pare la decenii departare, desi parca de-abia ieri au trecut ultimele bori. Injectii subtile cu hormonii ochilor lasati si tristi.
De ce v-am spus despre asta? Foarte simplu. Pentru ca sunt sigur, de asemenea, ca niciodata nu v-ati pus intrebarea "Dar oare cu cine sunt eu aici, sa impartasesc acest vin spiritual?" / "Cine este langa mine acum si cui ii pot desena ce vad acum in minte, cine poate vizualiza cu mine vantul de mult stins?".
Inerent si raspunsul. Nimeni. Gol. Doar eu, sau tu, sau el/ea. Pentru ca singuratatea are o calitate care o face nedespartita: este mereu sincera si nediscriminatorie, ea nu alege, nu sorteaza, nu este cruda, dar nici marinimoasa. Ea nu ofera decat calea cea mai simpla si lipsita de goluri si minciuni complexe.
Desigur, ne-am pus de-a curmezisul de multe ori, ne-am strofocat si i-am aratat degetul mijlociu. Am inventat majoratul, ziua de nastere, petrecerea ad-hoc, plimbarile prin parc sau noptile albe. Si mereu ne-am intors invinsi si depasiti.
Este acel tip de blocaj psihic, inefabil, o bariera de nepatruns intre realitatea trecuta si fasiile de angoasa care se transpun in fata ochilor nostri. Si nici cea mai amara si apriga furie nu poate rezolva nimic. Mintea si caile ei isi urmeaza neostoite drumul.
Suntem singuri.
Si, desigur, minunata melodie pentru seara asta:
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
si pe mine m-a obsedat melodia vreo cateva zile, recent. :)
RăspundețiȘtergere