Opreste trecerea

M-a frapat ceva, tocmai am citit din manualul de-a 12-a un citat din Blaga, mai exact motto-ul la "In marea trecere": "Opreste trecerea. Siu ca unde nu e moarte nu e nici iubire-, si totusi te rog: opreste, Doamne, ceasornicul cu care ne masuri destramarea."
Daca incercam sa ne vedem din exterior? Si persoana noastra interioara ajunge sa se dubleze, un exemplar situandu-se undeva deasupra capului, iar celalalt ramane sa isi execute ratiunea de a trai. Tu ai avea puterea sa te judeci obiectiv? Ai avea puterea sa iti oferi un verdict negativ, daca l-ai merita?
Ai avea curajul sa te dezbraci de toate ortodoxismele, sa iti uiti duhovnicul si invataturile si sa spui "Nu"? Are Blaga dreptate in totalitate si devin cuvintele lui o maxima, iar ideea lui un adevar inexorabil? In inefabilul trairilor umane, in catacombele singuratatii metafizice, in locul unde vei fi mereu flamand, gol si infrigurat, indiferent cata bucurie si cate haine vei strange, exista oare dorinta perpetua de a trai? De a manca fara masura, de a-ti nesocoti semenii intr-atat incat sa pui marje de eroare in purtarile lor, de a copula ca si cum ai privi cerul, de a te simti mandru, frumos, destept si ironic in relatiile cu ceilalti? Stindardul ratiunii poate accepta sa se murdareasca alaturi de cel al pasiunilor, doar pentru ca amandoua sa traiasca laolalta, sa conduca spiritul in lupta vietii, sub Marele Stindard al Continuarii Existentiale?
Cotropirea supraomului este oare acceptata de catre acesta? Tocmai acest lucru mi se pare ciudat. Ca tindem sa ne simtim mereu mandri in relatie cu ceilalti, dar niciodata nu ne ridicam in mandrie in relatie cu noi insine. Astfel, mereu ti-ai spus in interiorul tau ca nu e bine sa te murdaresti de alcool, fum de tigara, injurii sau persoane inferioare. Meriti mai mult decat atat si o corola mai stralucitoare ar trebui sa se implineasca pe chipul tau.
Cum e pentru tine cand cobori in cripta viselor tale de inaltare? Poti reusi sa stai acolo cinci, zece minute? Amintirile a ceea ce ti-ai dorit sa fii te lasa sa traiesti? Nu ti-e frica de nimic in semiintunericul camerei? Glasurile tuturor compromisurilor nu iti fac pielea de gaina? Nu simti pe spate fiori de gheata, atunci cand iti redesenezi lacrimile de prosternare si umilinta? Si nu te injunghie nimic in fata, atunci cand toti cei care te-au scuipat in obraz o mai fac o data, in miscare incetinita acum? Nu iti ard palmele de jegul tuturor ororilor pe care le-ai facut cu ele? Si de jegul tuturor lucrurilor reprobabile care au iesit din mainile alea doua?
Nu-ti au crapat inca buzele? Nu iti simti capul cum vajaie, inca? Sau stomacul, cum zornaie de "placere"?
Daca tu ai servit madularele decadentei pana acum, atunci nu te-ai destramat indeajuns? Sau poate nici nu e nevoie sa te destrami?
Daca Blaga nu are dreptate si nu Dumnezeu temporizeaza trecerea, ci numai noi? Iar El vine numai sa culeaga talantii?