Adonai (sau cum unele catuse sunt benefice)(sau cum o pseudo-disertatie poate spera sa aiba valoare expiatoare)

Incurajat de o anumita forma de caldura resimtita in seara asta (nota joia trecuta, desi si joia asta am resimtit o forma de incalzire:) ), o sa pasesc in mintea mea si o sa va iau pentru prima data in locul din leaganul ratiunii mele consacrat lui Adonai.
V-am spus despre inspaimantarea pe care o simt cand ma gandesc la colivii si la un calus care sa imi raneasca buzele si sa imi inchida limba in intuneric.
Fundamentul vointei mele sta pe faptul ca nu pot fi condus in mod irational. Urasc pumnii impinsi pana in faringe si biciul care sa imi spuna "Mars si nu mai comenta!". Avem nevoie de explicatii, desene si intelegere.
Si totusi, pana unde? Mai intai, avem de extrapolarea acestei libertati? Sau o putem obtine? Ori nu este totul decat o minciuna cu colaci, codite si oja? Daca eu sunt liber doar in masura imi sunt propria cauza a actiunilor mele, inseamna ca mi se pare ca sunt liber doar atunci cand nu cunosc adevarata cauza care ma conduce...
Avem nevoie de aceasta libertate, apoi? Este ea necesara pentru existenta rationala si curata a omului? Daca eu am libertatea de a dori raul, asta ma face un om mai aproape de perfectiune? Daca eu obtin libertate absoluta in raport cu existenta celuilalt si fac uz de ea, devin instantaneu superior? Desigur ca nu. Un om este Om in masura isi respinge trasaturile animalice si incearca sa transcenda viata si nevoile primare.
Ori, ce reprezinta in mintea mea toate aceste infranari de la dorinta de a savarsi Raul si de a perpetua prezenta demonica, atat in mine cat si in exteriorul meu? Nu este nimic altceva decat imaginea mea despre lumea naturala. Prin lumea naturala, inteleg atat atributele exacte ale ei, cunoscute, sau cele invizibile si neintelese, cat si mecanismele ascunse care o conduc. Si, bineinteles, cine altcineva poate fi chintesenta acestor mecanisme, altul decat Adonai?
Paler are un citat frumos: "Dumnezeu este falimentul ratiunii mele."
Imi veti permite sa il preiau, desi il voi interpreta intr-o maniera proprie. Intr-adevar, ce pot percepe mai exact ca si Dumnezeu decat sfera care imi acopera tot universul cunoscut? Si isteria cunoasterii? El este forma neslefuita a necunoscututului. Si nu vreau sa ii distrug din Perfectiune spunand "neslefuit", ci dimpotriva. Spun ca El a creat, dar nu spun cum. El devine cauza libera a tuturor actiunilor si astfel eu nu pot obtine niciodata gradul de libertate "N". Dar nici nu mi-l doresc.
Pentru ca imi dau seama ca daca l-as avea, ratiunea mea de a exista ar pieri. Viata nu are sens decat in masura in care o consideri ca mijloc si nu ca scop. Altfel, de ce atat chin pentru ca apoi sa treci in nefiinta?
Pentru hedonism? Placerea e un surogat foarte slab pentru fericire.
Pentru dreptate? Oamenii nu isi amintesc niciodata eroii.
(E pus la aiurea disertatie in titlu:) )
Ps. Uite melodia din tren :)