Supliciul ploii

Ploua. De vreo 40 de minute. Aproape ca tipa. Ploaia tipa in geam, lovind cu putere si injurandu-se pe ea. In cele 40 de minute, mi-am sistematizat tot ce a vrut sa imi transmita si achiesez fara urma de indoiala la ce mi-a transmis.
Saraca, atata amar de vreme s-a revarsat asupra masei asteia rebegite de oameni. Atata si atata timp a trebuit sa asculte adolescente pe marginea prapastiei, mosnegi in cautarea unei alinari la batranete, barbatei in formare si cautarea lor. Atat de mult, si totusi atat de nimic. O mare masa de nimic. Va dati seama, daca ploaia ar putea sa isi constranga ochii sa fie sinceri, niciodata si niciodata n-ar mai putea vedea mai mult decat niste umbre miscatoare, cand ar privi inspre oameni. Atat de multe vorbe goale in vant, incat mie, unui observator cu nimic mai breaz decat ceea ce observa, imi provoaca o scarba profunda. Vorbiti cu atata disperare despre libertate, nonconformism, atitudine rebela, speranta sau mai stiu eu, ca si cum am fi luptat cu arma in mana pentru dreptul de a manca la Mac sau de a purta o bluza mai fistichie.
Nu, sunt doar amagiri. Ea cunoaste. Ea, Ploaia, le stie pe toate. Stiti, Daniil Sihastrul a fost canonizat de Biserica tocmai pentru ca a stiut sa asculte, sa interpreteze si sa dea sfaturi... Macar sa-i scriu numele cu litera mare de acum Ploii, caci merita.
Printre picurii pe care-i imparte cu atata tandrete, parca sarutand fiecare fata pe care o intalneste pe Pamant, Ploaia vorbeste. Ploaia predica. O veritabila atitudine mesianica. O lupta pentru trezire si pentru sinceritatea noastra catre noi. Nimic nu doare mai mult decat adevarul care ucide visele. Adevarul are o fata ascunsa, sumbra acida si inexorabila. O pereche de colti albi-albastri, colorati in violet de la visele de azur si amurg pe care le distruge. Adevarul distruge visele indraznete, calca in picioare acele dialoguri pe care le ai cu Eul din viitor in crucea noptii, cand te vezi stapan peste o bucatica de pamant.
Ceea ce-l face urat, hulit si usor de alungat. E atat de simplu s-o scuipi, de ce sa te mai chinui sa imbratisezi perechea vorace de colti? Nimic nu insenineaza mai mult decat un raspuns pe masura unei amenintari, un pumn ridicat cu ura in fata raului, sau, mai bine, in fata binelui deghizat in rau.
Fundamentul mizantropilor si cel al speriosilor... Derivand de la "Abia cand ai pierdut ceva iti imaginezi cat de multa nevoie aveai", rezulta "E mai bine sa nu ai. In felul asta, nu ai ce sa pierzi."
Misiunea nu e sa traiesti, bune-rele, pentru ca la sfarsit sa iti faci calculul pe patul de moarte si sa-ti spui "Da, in final am trait mai multe bune decat rele, deci sunt pe plus." Ce idiot! Si eu m-am gandit asa, intr-o vreme, pentru a-mi explica intr-un mod nedureros forta cu care ma atasasem de atati oameni si de cupiditatea durerii provocate ulterior. Ma pacaleam ca un catar nestiutor ce ma aflu. Niciodata!
Nu, e totul o chestiune de alb sau negru. Misiunea ucide visele, pentru ca fundamentul ei sta in absolut. Nu putem avea gri in viata noastra. Noi suntem gri, adancul nostru si pandeste de acolo. In majoritatea, a invins inca de dinainte de a porni lupta. Griul nu suporta albul sau negrul.
Si de aceea lupta, prin armele sale; lupta cu zambetele ciudate, lupta cu juramintele de sange, lupta cu fratiile de sange, lupta cu tipetele starilor inumane, lupta cu imbratisarile voluptoase care opresc timpul. Nu le suporta si le macina motivul existentei: absolutul.
Printre picuri de Ploaie, ni se predica. Griul ucide. Mizantropia nu este de fapt o ultima solutie, mizantropia este de fapt calea cea mai facila, dragilor. Mizantropii prefera negrul, izolarea spirituala si sentimentala de Om. E atat de simplu sa ucizi tu griul prin cufundarea intr-o mare de Negru. Negrul are proprietatea asta, sa distruga structura oricarei culori printr-o simpla picatura.
Dar ia imaginati-va ce ar trebui sa fie pentru ca in loc de Negru, sa fie Albul perpetuu? O viata incarcata de buna intelegere de dragoste si respect fara regrete fata de celalalt? Nu va suna putin a Iisus? Macar un pic?
Isterie. O adevarata isterie. Albul perpetuu nu poate trai. In noi. Este rezervat doar Divinitatii. Ai nevoie de o picatura de Negru pentru a intoarce balanta Griului, dar in acelasi timp de o mare de Alb.
Raman acelasi, in faza terminala.