Despre esec

Nu pot sa scriu prea mult, parca mi s-a terminat vocea. Doar putin o sa vorbesc.
Vreau doar sa militez putin.
E evident ca traim sub auspiciile cultului succesului. Prada, mirosul victoriei. Pompeaza cu incredere in noi. Parinti, profesori, prieteni. Asta e tot ce conteaza. Si, mai important, mijloacele prin care se atinge succesul sunt legate tot de forta pozitiva si de implinire. Succesul principal printr-un sir de succese ajutatoare, care imping candidatul spre implinire.
Eu vreau sa va insuflu spectrul pe care ni-l poate arata si esecul. Domnilor, va place sau nu, oricat de mult v-ar ajuta sirul de succese, ceea ce impinge este amenintarea esecului.
Esecul trebuie sa faca parte din viata noastra. El este si trebuie sa ramana exact acel Sfant Nicolae pe care sa ni-l avem. El este singurul lucru care conteaza. Pentru ca noi nu luptam nu ca sa castigam, ci ca sa nu pierdem. Campionul nu lupta ca sa ramana campion, ci ca nu-si piarda titlul. Tratamentul nu se face pentru pastrarea vietii, ci pentru indepartarea spectrului mortii. Nu te zbati ca sa ramai in aceeasi lume monotona, ci pentru ca nu stii ce vei gasi dincolo.
Nu-ti plangi pierderea, ci faptul ca lucrul pierdut nu mai exista. Nu-ti pare rau dupa ce a umplut golul, ci dupa golul in sine (aici, amendamente)
Cred ca incep sa ma retransform totusi intr-un romantic. Se pare ca mai exista totusi poezie in mine. Nu intelegeti prin romantic faptul ca de acum voi arunca in stanga si in dreapta cu versuri si flori. Cred ca mai intai am inceput sa imi remodelez privirea pentru ca ocheadele furisate sa insemne din nou ceva. Si ca vorbele aparent goale s-au reincarcat. Poate ca mai palpita ceva in mine si nu sunt pierdut total.
Poate ca intr-o zi o sa reusesc sa cred din nou in speranta.