Cantecul de lebada

Domnilor, maine am decolat. Ma duc spre Buc., la inscrieri/admitere.
Plec catre oras, marea si imensa mea batalie cu mine insumi si cu ambitia si orgoliul meu absurde. Maine plec. Si in 11 zile voi sti.
Se pare ca extractul de seva de dupa Nationala s-a terminat. Gata. Misiunea acestui blog s-a incheiat. El nu mai are niciun fel de valoare. Tot ceea ce am predicat pana acum nu m-a ajutat cu nimic.
Toate sentimentele varsate cu pasiune la inceput n-au cladit nimic si in urma lor nu mai raman decat doua seturi de amintiri, in tolba a doi oameni care au pierdut contactul reciproc, poze aurite, poze zornaitoare, dar numai niste poze.
Intreaga mea framantare si imensa mea dorinta sa reusesc sa scriu frumos, coerent, sa cladesc mici eseuri putin interesante... Toate si-au pierdut din valoare. Nu mai cred in nimic. Mercantilismul vietii mele inutile a inghitit toate ideile scrise acolo. Vor ramane probabil ca niste capete de gargui care sa imi aminteasca in drumul meu... Candva, toti am crezut in absolut. Si n-a fost vina ta. Chiar n-a fost vina ta. Nu tu ai cedat, ceilalti ti-au luat dreptul de a mai juca.
Si nu e vina mea. Chiar nu e vina mea.
Va jur ca nu e vina mea. Eu chiar m-am strofocat.
Dar e prea mult, chiar si pentru un idealist incurabil ce ma aflu. Nu s-a mai putut, isteria s-a terminat. Ea nu mai exista. Nu o mai vad, cel putin nu mi-o mai pot exacerba pentru a scrie.
Fiecare articol din blogul asta a fost o exacerbare. Si stiti cat de mult am tinut la ele, la toate. Si fiecare este un negativ al unei stari de moment. Un fel de CV spiritual. O poza la minut, fie ca am vorbit despre ceea ce voiam a fi fericire, strigate de angoasa si rani adanci, distantari superioare de ceea ce este imprejur sau vorbe arogante amuzante sau jucate.
M-am vazut, m-ai vazut indragostit, amuzat, disperat, arogant, inteligent, talentat, prostanac, naiv, banal sau patetic, si toate mi-au placut. Si ma iubesc pentru ceea ce am debitat, caci nimic nu e mai frumos decat sa razi la propriile prostii din copilarie si sa te mandresti cu micile tale realizari.
V-am spus aici despre anti-fericire si nevoia de singuratate si esec, v-am vorbit despre inutilitatea si caracterul de superfluu si esec al sperantei. Am incercat sa cant, sa spun despre toate.
Atat cat am putut, am vorbit. Nimic nu mai e la fel. Scopul acestui blog a suferit enorme si numeroase pervertiri. A plecat de la forma de scrisoare, a ajuns apoi portavoce, apoi un banal afisier de manifestari si iar o portavoce. El trebuie sacrificat pentru ca nu-si mai stie drumul pe care l-a avut la inceput. A disparut, printre episoade de maturizare, bucurii efemere, atatea cate au fost, sau suparari.
Nu mai am Seva. Ea nu mai exista. Asa ca "Olimpiada de oftat"... a murit.
Si totusi, sa stiti ca nu e vina mea.