Holocaust?

Holocaust.. Ce e un holocaust? Unul simplu, substantivizat comun? Provine din doua cuvinte grecesti.. "holos"(pe deplin) si "kauston"(ars). Istoricii au furat acest cuvant si l-au atribuit unor fapte cutremuratoare, petrecute candva. Cat egoism!
Eu vreau sa mi-l arog! Oare cine m-ar putea opri, avand in vedere ca acest blog este spatiul meu vital, expir idei prin el si e al meu? Acest blog devine astfel realitatea mea... Iar un holocaust este al meu. Holocaustul zilnic. Pe care il creez eu. A carui victima sunt. Holocaustul pe care il vad in fiecare zi, obsesiv si in acelasi timp monoton. Nu e ceea ce va imaginati, nu sunt evreu si in viata mea nu se petrec zi de zi crime. Cel putin nu in sensul clasic al cuvantului.
Vreti sa va zic ceva? Un om moare cand ii moare constiinta. Cand drumul dat de Dumnezeu este uitat si omul incepe sa se incalceasca in atele lumii oamenilor, moare. Controlul nu ucide, dar dorinta de control ucide. Sunt o victima? Oo, si inca cum... Sunt victima micilor meschinarii care corup puritatea morala a mea, fac pacate si inot in noroiul in care altii se imbaiaza fara rusine... De fapt, eu sunt constient de holocaustul care ucide in mine zilnic o bucatica de moralitate. Altii l-au imbratisat de mult; pentru ei, a devenit sotul betiv pe care il iubesc din toata inima lor bolnava.
Acceptand holocaustul, incep sa ma armonizez cu el. Imi cotropeste simturile si incepe sa ma reprogrameze sa functionez conform princiipilor sale si astfel devin un Comun. Ca ceilalti, usor usor holocaustul s-a transformat in ceva asemanator micului dejun, o banalitate.
Alternative? Dumnezeu?
Tocmai El il permite, pentru ca cei vrednici sa se scuture de puterea lui si sa devina liberi... Dumnezeu nu e o solutie, cred. El nu poate/vrea sa indeparteze ispitele si noi suntem in fata lor.
Diavolul?
El este sursa, ducandu-ma la el ar insemna sa ma arunc cu duiosie in falcile leului cu doua capete...
Poate sinuciderea... Ea m-ar trimite diavolului neconditionat si ar permanentiza haosul moral. Dar ar incheia holocaustul. Ce prostie totusi... Sa dai o suferinta actuala pentru una si mai puternica, dar parca mai indepartata in timp. Sunt un idiot.
Insa in fiecare zi parca respir fum. Cand ma trezesc dimineata simt o stare de anxietate; e ca si cum mainile mi-ar fi incalcite printre niste fire invizibile. Te trezesti printre fire dintr-astea, printre ele te perii pe dinti si pornesti la drum impiedicandu-te constant in reteaua lor. Recviem pentru starea din copilarie, cand unica ta grija era sa mananci, sa te joci si sa iti faci mama sa zambeasca.
La 18 ani insa, revolutia din capul meu este pe cale sa omoare si ultimul dram de sir logic. Nu ma urasc, nu ma iubesc, ci sunt pur si simplu impacat cu mine insumi.
Priviti la cele doua personaje din acest videoclip... Si ganditi-va ca zilnic suntem dualitate si o combinatie intre cei doi.