Desenam cu varfurile de creion

Desenez cu un varf de creion, tocit si ca vai de el. Am ajuns sa scriu aproape cu pielea si cu unghiile. Simturile interioare mi s-au estompat, asa ca oricum nu voi simti nimic. Sunt liber de durerea fizica si va pot povesti, relatand prin intermediul unor cerneluri care s-ar putea sa vi se para interesante.
Dupa iarasi o lunga vacanta, am revenit. Se pare ca nu ma pot desparti de mediul acestui blog. Parca as fi prins in densitatea sentimentelor trecute pe care le-am lasat aici, printre cuvintele scrise intr-o viata trecuta, parca. Am ramas captiv in amintirea acelor zile, cand zambeam-plangeam gandindu-ma la ea si scriind. Ele nu s-au dus, ci au ramas (pentru cat timp, oare?)ca niste carlige de pescuit pe suprafata exterioara a sufletului meu si de aici introduc in continuare prolactina in mintea mea. Sufletul este legat iremediabil de minte. Aceasta ii serveste amintiri si imagini, iar sufletul le traduce in stari. In starea mea, momentana si continua. A ajuns ca un fel de senzatie remanenta. Ma trezesc dimineata cu ea, o port cu mine in timp ce ma spal pe fata sau iau micul dejun. Nu pot scapa de ea, dar nu pot spune ca imi brazdeaza sufletul cu putere, asa cum facea inainte. Doar.. doar cand imaginilor lasate amintire li se adauga un cantec sau poate doar un gest, doar atunci simptomele nereusitei de a uita se manifesta... Sunt un om slab, calarit de vicii si calauzit de vise fantomatice, predestinate sa se sparga ca valurile cu mult inainte de a atinge tarmurile. Le-au atins in foarte rare ocazii, atunci cand numai Dumnezeu ma putea ajuta sa le indeplinesc si S-a milostivit sa ma ajute. Acum, nici El nu mai doreste acest lucru. Dupa cum spuneam, sunt robul viciilor si pedepsit de Divinitate sa ma ajut numai de ele daca e sa reusesc. Ciudat, nu? Ar trebui sa ma refer la vicii cu majuscula de acum, ce pacat. Uite care imi sunt de acum ajutoarele.
Doriti sa va descriu cateva vicii?
Sau pestele cel mare? (Stim cu totii ca fumez)
Bine, doar pestele cel mare. Mi-am imaginat intr-o zi doua categorii de oameni. Cei care vor vorbi mereu si pentru totdeauna vor da ordine, si viata va fi frumoasa. Si ce-a de-a doua categorie, cei care pentru eternitate vor asculta si vor roboti, cei care vor indeplini comenzile si ii vor hrani pe comandati si viata va fi din nou buna. Si atat de mult am crezut acest lucru, incat mi l-am insusit ca pe o noua gnoza. Mi-a invadat constiinta si mai apoi mi-a activat cel mai mare pacat. "Desigur, tu esti unul dintre cei superiori, nu te teme." Am ajuns sa ma cred, astfel vanitatea s-a nascut ca un copil al rautatii intime si personale. De mult, un Alex rau isi dorea o interpretare si o ilustrare a personalitatii sale in lumea reala. Iata ca aceasta s-a nascut, prin vanitatea ca eu apartin acelei caste. Si prin faptul ca am uitat sa o uit pe ea, cea caruia multa vreme acest blog i-a fost dedicat... Nu mai vreau sa progresez, vreau sa raman pe veci asa, elev de liceu cu aspiratii de olimpic si fara niciun plan de viitor sau de iluminare.
Ma inclin. Voi reveni.