Vae Victis!

Domnilor, doamnelor, bine v-am regasit. Ma bucur ca reusesc sa comunic cu dumneavoastra. Aceasta a fost saptamana durerii surde, spre deosebire de celelalte reprize de flagelare, aceasta a fost una fizica in majoritate, astfel ca imi permit sa ma laud spunand ca a fost tacuta. Poate cu exceptia serii de luni, cand cativa mesageri ai slabiciunii s-au strecurat peste obraji. In rest, am reusit sa asist in liniste la consumul cocktailului de impulsuri electrice dinspre gat spre creier.
Da, m-am operat de amigdalita; insa ceea ce e mai important este faptul ca mi-a fost daramate un edificiu pe care il construisem cu ceva vreme mai inainte si pe care as dori sa vi le impartasesc.
Stiu ca pornesc de la ceva absolut banal si chiar penibil intr-o anumita masura, dar omul s-a nascut din lut, prin suflul lui Dumnezeu si, mai mult, femeia dintr-o bucata de carne, tot prin lucrarea Creatorului. Asa ca imi veti permite, va rog, sa devin si eu un mic Demiurg al catorva idei insignifiante.
In primul rand, as dori sa ma concentrez asupra durerii. Cred ca ma puteti suporta, daca o sa va transmit faptul ca voi face o noua destainuire: in idiotenia mea cumplita, crezusem ca am inteles ce e durerea. Ce usor e sa intelegi durerea, atunci cand nu i-ai simtit decat foarte putin coltii, doar zgariindu-te...
Ah, ce nervi am! Pentru ca mi-am dat seama acum ca ma aflu pe un teren complet intunecat, intr-un taram virgin si poate chiar pustiit de lipsa de grija. Marii filosofi au incercat sa vorbeasca despre generalitati, despre om, despre viata si ratiunea de a fi, condusi fiind poate si de ceea ce altii cu mult inaintea lor descoperisera. Insa ipocritii nu s-au aplecat niciodata asupra micilor aspecte din micul univers personal, care ne fac sa incercam sa ne aruncam inima pe fereastra, ca sa nu mai bata asa de tare; sau invers, lucruri, intamplari si sentimente care prin natura lor sa ne faca sa scrasnim din dinti si sa ne dorim repudierea vietii. Pentru ca mereu am considerat tabu sa disecam "iubirea" (limita superioara a negarii defectelor celui de langa tine), durerea (psihica, fizica, cum ar fi ea), sau chiar mediocritatea.
Ma voi fi consolat pe mine insumi, daca imi veti permite, convins de faptul ca actul durerii, producerea acelei senzatii insuportabile, reprezinta in miez un proces 100% algoritmic. Indiferent ca simtim un fier inrosit, o taietura adanca sau viziunea ei, penetrata adanc de un altul, am consimtit interior ca aceste lucruri nu reprezinta decat interpretari constiente ale faptului ca senzorii transmit un anumit tip de impuls electric catre piele. Doua mii-milioane de haine pentru aceeasi prostituata urata si proasta. Deci, daca toate aceste combinatii semnale chimice-impulsuri electrice creeaza acea senzatie, am conchis desigur ca durerea, in sensul ei clasic si acceptat atat de academicieni, cat si de giboni, nu exista.
De aici, am reusit sa incropesc cateva idei, bineinteles, stupide, va rog sa ma intelegeti, sunt doar un adolescent si intr-o zi cred ca voi schimba lumea.
Sa revenim. Daca ea nu exista ca atare, inseamna ca ceea ce simtim in creier reprezinta doar o plasmuire si o manipulare a realitatii, de catre propriul nostru creier. Intrucat simte ca starea noastra normala este alterata (acul care patrunde in vena sau o lovitura care distruge cateva vase minore de sange), creierul incearca frustrat sa isi apere imparatia, semnaland omului constient ca exista o problema, binecunoscuta "durere". Si acest mic demon, instinctul de conservare, manipuleaza omul rational spre a-l indrepta impotriva factorilor perturbatori-de asta uram injectiile, armele si nu putem suporta o asistenta frumoasa cu ceva ascutit in mana.
Deci, mi-am zis ca daca ea nu exista, atunci, ca orice iluzie constientizata, poate fi ignorata foarte simplu, pentru ca intr-un final sa nu se mai manifeste.
Am crezut ca acest rationament, plapand si falit, dupa cum vedeti, va fi umila mea contributie la personalitatea mea. Nu s-a materializat nimic. Pentru ca am descoperit durerea cheala. Nimic altceva decat durere. Durerea-cocktail, acea amestecatura gretoasa si intunecata de durere fizica (desigur, pretul platit pentru sanatate) si durerea de ordin psihic. Acel amalgam de neputinte care sa se toarne in gura unui om... Apropo, niciodata nu voi intelege un lucru. De ce diavolii si Dumnezeu toate spitalele au peretii vopsiti in alb si asistentele/doctorii imbracati intr-un alb cat se poate de ingrijit? Oare nimeni dintre cei care au fost cu aceasta idee n-a trecut printr-un spital ca sa isi dea seama ca in situatiile grele speranta este desarta si ea nu face altceva decat sa taie aripile subiectului? Ce idioti...
In fine, of, am divagat ca idiotul. >Ideea la care voiam sa ajung: inca nu am gasit o dovada palpabila a faptului ca durerea exista, stiu doar ca se manifesta intr-un anume fel.
Insa exista un aspect de care m-am convins cu certitudine. Nu pot refula durerea, nu cel putin prin mine insumi si prin amintirile egoiste pe care mi le pun la dispozitie. Am nevoie de o sursa calda. Am avut. Scriind acestea, ma iertati, imi revine in minte impulsul animalic de a strange din dinti. Da, adevarat. In genere, nu pot uita durerea fara un ajutor psihic. Nu ma refer la cineva care sa stea alaturi de mine si sa imi spuna mesaje de imbarbatare, ci la un sprijin interior.
In fine, nu stiu cum sa termin articolul asta, dar vreau sa inchin pentru mine si sa spun "Vae Victis!" pentru cel ca mine, care se poate amagi asa de usor.
Update:
In seara asta, intr-o nota cat se poate de vesela, revin cu imagini cu amigdala si cu filmuletul ei de prezentare :D


Disclaimer: In spatiul meu personal pot sa spun ca Luna e roz si nu am prilej de judecata cu nimeni. Acest caiet este doar o prelungire a universului meu personal, asa ca a ma judeca pentru ceea ce spun este ca si cum mi-ati interzice sa respir sacadat.