Paradigma

Nu mai sintetizez nimic prin introducere sau incheiere, o sa zic scurt ce vreau, ca mi-e somn si iar sunt ametit de la Tigara de la Miezul Noptii.
Pitecantropii de serviciu cred ca putem reduce totul la idei, ca eonurile care deriva din existenta noastra se prezinta ca niste modificari ale rationalului. Paradigma oamenilor de visare - totul poate fi redus la lupta ideilor, conflictele externe si, mai ales, cele interioare, pot fi rezolvate si, desigur, absolvite prin interventia singulara a lumii nevazute. Ne putem lupta numai prin idei si prin mijloacele asociate lor, cuvinte si conduita.
Mai ales, muchiile de cutit si situatiile cand poti sangera cu demnitate vs. poti zambi cu dintii murdariti pot fi transate numai prin interventia intelectului exclusiv. Fals si nimic mai neadevarat.
La nivel intim si personal, am reusit doar sa asezam doar un val peste statura animalica; un fel de conexiuni pe care le numim generic supraeu. In fond, nimic nu s-a schimbat fata de Comuna Primitiva. Doar ca acele conexiuni au inceput sa functioneze si dam din ce in ce mai des impresia ca ne-am ridicat deasupra leului care isi conduce feroce haita, mintindu-ne si dopand ultima bruma de adevar. Bineinteles, intru servirea vanitatii noastre. La asta reducem totul. La faptul ca suntem peste, la acea dorinta extrema de a ne arunca catre termenul de "superior", de a extrapola toate plusurile intru inaltare. Fata de tot ceea ce ne este in sfera exterioara, cat si mai ales fata de toti cei cu care avem elemente comune. Exact niste lei care se lupta pentru dreptul de "preemptiune" asupra haitei, haita noastra din universul personal.
Iata ca totusi aveau dreptate, putin. Folosim si idei, dar numai ca niste prelungiri ale coltilor si numai ca paravane pentru ei. Recurgem si la ei, stati linistiti. De fapt, mai mereu recurgem la colti, doar ca avem grija aceea aproape materna sa intretinem atmosfera narcotica... "Era ultima solutie, cea de avarie si singura posibila ramasa".
De dintre stralucirea puternica a lui Nietzsche, Einstein sau Fermat, se ridica usor Faust, aburii umanului, la fel de terni ca intotdeauna, aburii care drogheaza, aburi care de fapt sunt produsul final al concretului in fiecare dintre noi. Dupa ce trecem de suflet, inima, etc. etc., raman miasmele emanate de carne, aromele sudorii si ale eroticului carnal, ale poftei si ale obisnuintei.
Sistemul imi pare asa format, incat puterea pe care si-o doresc inaripatele sau mamiferele interioare sa aiba doar o alta fata la oameni. Puterea controlului, puterea eroticului, puterea poftei.
Obsesia de a ranji, obsesia de a tipa, obsesia de a dori.
Bineinteles, aceasta postare reflecta o stare unica, personala, dar mai ales trecatoare. Cu siguranta, voi trece la slavirea elementului superior naturii animalice. Dar se poate ajunge si in punctul in care sa o neg, dupa cum bine ati observat. Nu vreau sa abolesc elucubratiile debitate pana acum. Voi avea timp pentru asta si o voi face, conotativ, intr-o postare ulterioara; sau puteti citi una din cele precedente.