Pe loc cu spor

Asa... Din nou cu degetele pe tastatura asta siluita parca de atata praf. Nu se mai poate respira. Si cum e la moda printre sictiritii de pe blogosfera sa se detaseze de ceea ce vad, sa priveasca si sa relateze intamplarile lor lipsite de orice urma de neobisnuit sau de interesant cu detasare, de parca ar fi superiori intrinesc de cei pe care ii pomenesc, ma transform si eu intr-un mini-Sartre si ma apuca si pe mine "Greata". Hai sa vorbim... Da. Si asta e ca un fel de nou Paulo Coelho... Sa vorbim despre zile proaste care te indeamna sa bei 2 kilograme de vin cu un amic proaspat parasit de prietena. O astfel de zi, numita in popor si "mama ce frecus mi-am luat azi", incantatoare prin esenta ei, esenta care stoarce ani din viata unui om si ii dezvaluie pometii, tragandu-i toata pielea in jos, "obosita de atatea". La mine totul a fost atat de prozaic... Cum sa va zic? Pur si simplu, mi-a tras clapa o diletanta. Eu am tras, m-am strofocat, am muscat, am apucat cu dintii... Ea a zambit frumos si a vorbit. Echitabil, nu? Sudoare contra frumusete... Inteligenta contra smecherie... Aceeasi nota. Aceeasi apreciere in ochii domnului. Nu conteaza. Nimic nu conteaza. Toate se echilibreaza in viata. Daca aduni 100 oameni, ii combini si apoi ii desparti, totul va fi perfect. Comunist de perfect. Iti vor iesi 100 de Catherine McCormack, capabile sa faca o cafea acceptabila si cu un intelect suficient pentru a fi o secretara de succes. Ne zbatem in banalitate. Si seara e singurul lucru care ne scoate de acolo. Ma, ne.. intelegeti voi... "voi"este facut dupa "eu". Si sa va intalniti cu ea. Ca intr-o inchisoare, insa. Iar voi sa fiti vinovati da a o fi abordat. Motivul nici nu mai e important. Doar ca te-a atras prin ea insasi, precum o floare prinde o albina. Nu e un mod simplist, dar da rezultate. Si acum vorbesti cu ea. In loc de safety glass, care sa te impiedice sa ii strecori obiecte contondente, ai ecranul de 17 inch. Sa nu cumva sa iti strecoare o boare de parfum sau cea mai mica atingere. Obiecte contondente, desigur. Soarta nu e proasta. Sa nu cumva sa spargi pojghita de obisnuinta. Si sa iesi precum Neo... Sa vezi Soarele de dedesubt. Nu poti. Si astfel, rezultatul e si mai dezastruos. Ca atunci cand esti pe o insula abandonata si trece un vapor, dar nu te vede. Totul ajunge la paroxism. Universul are ceva cu tine. Cu voi.. Ah.. De fapt, cu mine. Asta se intampla zilnic. Uneori, e ca un bondar care nu imi da pace. Alteori, cea mai mica suparare provoaca o "ploaie de pietre". Si nu pot iesi. Universul comploteaza perfect impotriva mea. Imi mai ramane un singur lucru. Sa ma lipesc si mai tare de monitor. Poate poate ceva va scapa prin fibra de carbon atat de rece care ne separa si poate voi reusi sa simt o caldura cat de mica.
Ma inclin.