Remember the devil

Dragilor, uitati ca azi am avut ora festiva. A fost frumos, m-am simtit un pic golit, ca s-a terminat liceul. A fost ok. M-a impresionat un lucru cu adevarat.
In primul rand, pozele, si apoi do'nsoara Bornaz (sarut mainile, multumesc!). Cand am tinut discursul si in timp ce vorbeau profesorii, am tras si cate un ochi la pozele care se perindau pe fundal. Care e conexiunea? Bineinteles, clasa a XI-a. Cat ne-a fost domnisoara Diana Bornaz profa si cand s-a nascut blogul asta si limba mea pe care o pun pe foaie aici.
De ce "Remember the devil"? E simplu. Clasa a XI-a, cu marile ei coborâşuri, cu marile ei suişuri (si sa stiti ca, paradoxal, pe cat de rau a fost dupa, pe atat de bine a fost inainte), a trezit la viata dorinta mea de a scrie si cuvintele mele. Si tot ce s-a intamplat in clasa a XI-a se transformase in cenusa, de la un capat la altul, fara exceptie. Ramasese doar un gust teribil de aprig si de amar si un gol cathartic in amintire. Il primeam pe atunci recurent pe diavol in visurile mele, venea des si imi arata ca el este de fapt suferinta mea.
Asta pana azi. Da, pana azi. Azi m-am vindecat complet de boala care m-a chinuit. Stiti, doa'na prof'soara, de unde a aparut eseul acela cu "idealul"? Tocmai din acea boala. Va vine sau nu sa credeti, ea hranea acel spirit care a putut scrie aia si toate celelalte. Din tentaculele diavolului si din suferinta mea s-a nascut tot ce a fost interesant.
Altfel nu s-ar fi putut. Am vaga impresie ca atunci cand am picurat sange pe o foicica, prin decembrie cel de atunci, am picurat pur si simplu tot ce simteam. Si chiar a durut. De 3 ori.
Incredibil, desi ma consider vindecat azi, nu o sa spun nicicand ca ma dezic de ce am fost. A fost dureros, dar a meritat. Pana acum am incercat sa refulez ce a fost atunci si sa sterg un an din memorie. As fi putut sa mai fug, dar niciodata sa ma ascund. Azi, cand mi-am rostit discursul, cand a aparut acea imagine cu mine cu bretonul pe partea dreapta, cu parul lunguiet si figura interesanta... Azi am dat piept cu vechiul Eu. Azi am dat piept cu Placebo, Disturbed, cu medalia de bronz, locul 3 la internationala/bucata de metal care a provocat totul, Nationala de la Oradea/raceala satanica de dupa/dezamagirea unui om care nu mai putea, Olimpiada Nationala de Astronomie/lacrimile amare de dupa; vuietul de neputinta,glumele lui Tode/cearta pacatoasa de la sfarsit, amintirea Ruxandrei. Azi am dat piept cu El, cu vechiul Eu. Si nu l-am scuipat, nu l-am lovit, nu l-am injurat, l-am privit cu dragoste de urmas, pentru ca de fapt nu e El, vechiul Eu sunt tot Eu.
Si l-am luat in brate. Si l-am imbratisat. Si m-am imbratisat pe mine cel ce am fost si cel ce sunt.
Am facut pace cu mine si imi voi aminti mereu cu placere de diavolul care s-a pacalit. Prin suferinta cu adevarat sferica in puritatea ei, nu mi-a putut face rau, ci doar mi-a deschis ochii. De unde am lovit cu toporul, de acolo resimt acum o imbratisare. Ma simt acum precum Raskolnikov, cand a iesit din Siberia. De fapt, mai bine. Am incercat sa il omor pe vechiul Eu si azi l-am reinviat si l-am pus in panoplie, sus de tot, acolo unde ii este locul. Cel mai sus, de fapt, oameni buni.
Happy birthday, old friend. Se implineste un an de cand te-am omorat. Bine ai revenit dintre morti. Te iubesc.