Fara inspiratie

Am in mana o lanterna. E rosie, are tenisi rosii in picioare, cred ca i-a cumparat de undeva de la Terra Nova sau poate Miss Sixty. Isi dorea de mult. I-a obtinut, in urma unui troc, linistita, fara consumatori de introspectie care sa o sacaie.
Dupa cum spuneam, am in mana o lanterna. Intr-o vreme, adica acum vreo cinci minute, avea si ea un bec, dintr-ala bleu. Cu dulia vorbitor de limba engleza. A plecat becul. L-am zdrobit de pamant. Ardea prea puternic, ma enerva. Bineinteles ca imi placea, facea cu ochiul la steaua calauzitoare a constientului meu.
Fusesem, insa, letargic pana atunci. Minunat, nu? Dar m-a enervat. Adica nu m-a enervat, doar m-a surprins cum lumina pe strada. Uite asa, facea niste forme foarte ciudate pe asfalt. Uneori, imi placea nebuneste sa calc pe ele. Uite asa, calcam pe ele sau scriam peste. Dar asta rar. Cel mai des, ma apropiam asa, cu ochiul de ele. Pana la aproximativ 2 milimetri de bucata de beton, bitum et al. Si stateam asa si ma uitam la forma pe care o lasa pe asfalt becul. Atat de puternic ardea. OI! Lasa pe asfalt semne. A' dracu', va spun. Nu stiu ce am incercat sa fac cand mi-am dat seama de puterea ei.
A, ba da. Stiu. Va mai amintiti cand v-am povestit de orgoliul meu? Da, da. Din nou am intrat in modul "Nobil Britanic". Am incercat s-o fac a mea, adica sa fie numai a sufletului meu. De ce? E simplu. Va dati seama ce mult m-as fi imbogatit de la o lanterna rosie, cu tenisi rosii, cu bec bleu, care sa lase semne pe asfalt? Da, da, stiu cum e senzatia cand realizezi. Asa m-am simtit si eu. Am incercat mai intai s-o pipai, sa se inmoaie si sa inceapa sa geama surd. N-a mers, a fugit ca pasarea din Harap-Alb, s-a ascuns si n-am gasit-o ca nu am in subordine niciun Pasari-Lati-Lungila.
Mai apoi s-a intors. Cred ca ii placea vanatoarea. Stiu, stiu la ce va ganditi. Dar nu va ganditi gresit, chiar e o lanterna speciala. Iar am pipait-o, de data asta a stat. Ma invatasem cum sa pun mana. Dar nu prea mult, ca apoi m-am rusinat si nu i-am mai facut nimic.
Mai speram inca, mai, intelegeti? Ca pot sa o inregimentrez in structura sufletului meu si sa fie intr-un fel a mea. a mea.. a mea... Reverberatiile sunt puternice, dor un pic, dar nu le luati in seama.
Mai apoi am revenit eu. Si ea isi revenise din letargie. Atunci rau. Rau atunci! Ca am dat de pamant, am lovit-o de o bordura, pentru ca nu stiam, mai, de asta. Numai ca nu stiam. Numai asta, atat. Sincer, jur, n-am vrut. Dar de ce si-a revenit din letargie, a? De ce, mai? Oricum, am dat-o de bordura si am speriat becul. Si cand o puneam la ureche si miscam, se auzea un zdranganit. A' dracu' tranzistoare si baterii, prea multe fire la o singura lanterna. Si dulia aia. Mai, sa vedeti. Daca se ciobeste filetul, adio. Pa si pusi. Nica, nica. Se sparge si apoi raneste si suportul de bec. Ai mare grija.
Acum mai sper numai ca a functionat infuzia fortata de metempsihoza. A trebuit sa urmez cursurile, apoi am facut ca inainte de Nationala de anul asta, cand m-am autohipnotizat. Da, chiar stiu sa ma autohipnotizez. Si asa am facut si cu metempsihoza. Dar fortat.
Ce vreti, mai? Ia si eu un bot de carne cu doi ochi... Etc, etc, Creanga. S-au stratificat, mai, lucrurile. Am depasit isteriile si m-am mai diversificat si eu in senzatii si dorinte. Acum sunt puse frumos in rastel toate, nu ca .
Liniste!