Instante de judecata

Mai intai, m-au judecat parintii. Furiosi ca singura lor sansa de a-si repara toate erorile din viata s-au dus pe apa sambetei, beti de nervi din cauza prostiei mele si idioteniilor pe care le-am facut, m-au pus la zid. M-au judecat, mi-au aratat coltii si m-au invatat ca nimic in viata nu e pe gratis, nici macar privilegiul filial.
Apoi, m-au judecat primii prieteni, cei din fata blocului. Jigniti profund de ciocolata pe care o infatisam mereu (nu stiu cum dracu' am ramas asa slab), loviti de ce aveam eu, de faptul ca eram singur la parinti, rasfatat si iubit peste masura de un tata simpatic si un pic supraponderal si de o mama tare frumoasa, m-au batut si m-au scuipat si mai presus de toate m-au marginalizat. Incuiat si lovit, stateam langa cercul lor de altfel destul de larg. A fost si vina mea, ca mereu am fost singuratic si mi-a placut sa produc fiere in inima oamenilor, chiar si a celor pe care iubeam.
Apoi a venit scoala si au inceput sa ma judece colegii. Primii, sunt atatea de mult de povestit aici. Din prima mea clasa au iesit niste oameni strasnici. Bineinteles, trebuie sa il amintim pe Tudor, sa ne amintim de rivalitatea prosteasca si de ziua lui din clasa a II-a, cand s-a suparat pe mine. De ce te-ai suparat, bai, pe mine? Mai ales atunci, cand eram asa susceptibil sa ma simt vinovat. Mai era si Ovidiu si Ionut si fetele. Salut, bai oameni buni. Apoi au mai fost unul, cu care de multe ori mi-am bagat cutite in piept in copilarie, dar dupa ce a facut zilele astea, nici nu mai merita amintit.
Apoi a venit gimnaziul si zburatacitul la cuibul meu din ultimii opt ani, liceul asta gri si din care a mai ramas numai istoria si ceva tencuiala rufoasa. Acolo am cunoscut pentru prima data oameni cu care am relationat la nivel de suflet, Teo si ceilalti. Si bineinteles ca m-au judecat multi. La varsta aia bineinteles ca se nascuse in mine instinctul de invingator, sadit cu atata truda de mama, mai ales (multumesc!). Si multi s-au simtit lezati de marsul meu triumfal, de parca le-as fi mancat paine din sac. Si m-au hulit si m-au jignit si numai faptul ca eram rautacios si egocentrist m-a salvat (he, stiam eu ce stiam, chiar de eram copil prost).
Si apoi a venit primul mare pas, liceul. Si atunci, pe langa relatia uneori aspra cu noii colegi, pe langa animozitatea uneori viscerala, a fost leac.
Insa liceul a fost pentru mine piatra de temelie a mai importanta de pana acum. Pentru ca in liceu eu mi-am devenit propria instanta de judecata. Si atunci am vazut cum e cu lovituri aplicate in oglinda si cu ranjete isterice in oglinda. Atunci mi-am dat seama ca impulsul de mereu invingator a nascut perfectionismul si perfectionismul s-a transformat in chin. Si ma macina si azi si va fi cu mine toata viata si imi iubesc demonul meu, perfectionismul.
Pentru ca in final, adevaratul meu judecator a fost perfectionismul. Si el e drept si cu adevarat bun pentru mine si fara el n-as fi nimic astazi. Dumnezeu e integrat in perfectionism, scoala e integrata in perfectionism, orgoliul curge din perfectionism si orice sentiment propriu mie nu poate veni decat din perfectionism. Paradoxal acum ca sunt asa de egocentrist si uneori asa de narcisist, nu?