Adevarul concret-absolut despre singuratate (mai, stiu ca e patetic si bla bla, dar chiar voiam sa transcriu articolul asta)

Motto: "Precum nuanta de culoare perceputa noaptea, cand privesti la marginea ariei de lumina a unicului bec, la granita lumina-intuneric."

Ok, sa va povestesc ce-am construit eu despre singuratate, cu mintea mea.
Omul este, dupa a mea opinie de ursuz malign, o fiinta solitara. Desigur, lumea moderna incearca sa respinga indignata acest lucru. Cetateanul perfect, in viziunea noastra, este desigur instarit, volubil, iubitor de arta si de muzica buna, dar desavarsit in aspectul sau de o femeie frumoasa si inteligenta, care sa faca acest tablou psihologic sa luceasca.
Ideea de cuplu ne-a invadata atat de mult spatiul mental, incat ne dorim cu infocare acest lucru. Mai mult, ideea de cuplu s-a cocotat pe cea mai inalta treapta a scarii valorilor noastre, aceea de scop in viata. Finalitatea, dupa o prealabila urcare pe scara sociala, este reprezentata de o familie iubitoare si placuta privirii. Ceea ce este normal si chiar previzibil pentru vointa umana, avand in vedere ca am fost sedati cu acel "Cresteti si va inmultiti".
Dar... oricat de mult credem aceasta dogma, nu ne putem reprima acea voce interioara, care ne ghideaza in fiecare zi. Constiinta, care ne dicteaza tot, de la cel mai scurt drum pana la magazinul de pe strada Regalitatii, pana la dojana ca nu l-am miluit pe batranul olog in fata bisericii. Iata ca Dumnezeu ne ofera si tovarasul de viata, propria vointa interioara.
Oricat ne-am amagi cu dorinta de socializare, unicul tovaras nelipsit este constiinta. Pentru ca oricat am fi de imbaiati in prezenta oamenilor, cele doua praguri sunt trecute in singuratate. Ne nastem singuri, insotiti doar de acea lacomie de a trage aer in piept si de a ne inunda ochii de lumina acestei noi lumi, in care pasim.
Mai rau pentru omul modern-optimist din noi, murim singuri. Toate prezentele disperate, toate rugamintile fierbinti de la capataiul patului de moarte, absolut toate, raman fara rezultat. Lasam aici toate lacrimile sarate ale celor care cred ca pot face vreun lucru si pasim singuri pe unicul drum ramas nebatut. Lacrimile celor dragi nu mai sunt nici macar un balast pentru noi, nu mai sunt nici macar o incarcatura anosta, daramite un motiv solid de a ramane. O sa va rog sa imi scuzati cinismul, dar eu spun ca aceste lacrimi, la nivel intim mental, nici macar nu ne sunt adresate, ci au un scop mult mai gri. Ele nu sunt altceva decat un scut de aparare, ridicat pentru a ne debarca din sufletele celor dragi. Confruntati cu iminenta noastra plecare, ei se apara. Varsa lacrimi si odata cu ele ies din ochi si ultimele pseudolegaturi care ne legau de ei. Amagiti probabil de prezenta noastra iluzorie, cei dragi chiar credeau ca pot rupe acele lanturi care ii tineau captivi in propriul lor corp, alaturi de unicul companion. Ei credeau ca pot forma o retea emotionala cu noi care astfel sa anuleze una din conditiile fundamentale ale omului, singuratatea. Confruntati cu ridicolul acestui vis, insusi trupul lor scapa de reziduurile relatiei noastre interpersonale. Cat despre suflet, acesta ne trateaza prezenta inca vie ca pe un transplant nereusit, luptand cu inversunare sa ne trimita afara din templul propriei lor fiinte.
Singuratatea=globul de apa. Suntem incapsulati si oricat ne-am chinui, vom sfarsi mereu in acel cosmar recurent, vom sfarsi din locul unde am plecat, neintinati, in globul nostru de apa. Cel care niciodata nu se va desface, oricat ne-am zbate. Si oricat ne-am strofoca, niciodata nu o sa putem patrunde in globul celuilalt individ, cel de langa noi.

Cred c-a fost numai prima parte asta, revin.